Gianina Corondan: Copilăria trăită la sat m-a învăţat prietenia, valoarea muncii, simplitatea şi sinceritatea. Şi demnitatea

Gianina Corondan, realizator radio, tv:

„Copilăria trăită la sat m-a învăţat prietenia, valoarea muncii, simplitatea şi sinceritatea. Şi demnitatea”

 

Pe Gianina am cunoscut-o acum câteva luni când l-a invitat pe Tudor la emisiunea ei de la Gold FM. M-a surprins. După vreo oră aveam impresia că ne ştim de când lumea. Gianina este genul ăla de om de îţi intră direct la suflet. Apoi ne-am revăzut la o cafea să povestit despre copilărie, viaţa la bunici, tradiţii, într-un cuvânt amintiri din copilărie 🙂

 

Aşa cum v-am obişnuit încă de la începutul anului, în fiecare lună mi-am propus să stau de vorbă cu oameni frumoşi, tineri, care au copilărit la bunici, iar viaţa de la ţară şi-a pus amprenta asupra lor. Proiectul meu este susţinut de Art&Craft Romania.

 

 

 

Ai copilărit la țară, la bunici?
O, da! Petreceam întreaga vacanţă mare, cea de vară, care avea 3 luni bune, la bunicii din Sălaj. Ei locuiau într-o zonă de deal, viticolă, într-un sătuc numit Lompirt, în comuna Şărmăşag, unde principala activitate era mineritul. Mergeam şi iarna să facem sărbătorile în acel cadru feeric, de care îmi amintesc incredibil de des.

 

Ce îți amintești despre satul copilăriei?
Am în memorie totul. Joaca cu copiii, munca pe câmp a bunicilor, cu participarea extraordinară a bucureştenilor care eram, fratele meu şi cu mine. Ceva mai pufoşi la început de vacanţă, ageri şi sprinteni, pricepuţi la agricultură după perioada de aprofundare, vorbitori vajnici de “ardelenească” la final de vacanţă. Satul avea locuitori români şi maghiari, câteva uliţe răspândite pe deal şi pe strada principală, căsuţe frumoase, cu flori şi pomi fructiferi grei de poame, curent electric din când în când, noroi din plin când ploua, căruţe, vite-n bătătură,” cooperativa”, loturile de pământ lucrate la centimetru, cam aşa cum erau satele ardeleneşti în anii de comunism. Aproape zilnic mi-amintesc mâncarea fabuloasa a bunicii, “pancovele” pe care le prepara festiv, cum încercam să vorbesc maghiara cu prietenii mei unguri, campionatele de gimnastica arbitrate de bunicul, serile la căminul cultural, mersul în picioarele goale prin noroi, apucatul fructelor cu gura direct din pom, căţăratul în dud, dojana molcoma, râsul timid al bunicii la întrebarea “cum te-ai îndrăgostit de bunicul?”, gătitul de mers la biserică, bunicii veghindu-ne, neîncetând lucrul, mirosurile, vocile tărăgănate ale vecinilor “Îi mai binie la Bucureşti sau aice?” , momentul când venea ciurda, puii cărora le dădeam nume, gâştele, o lume. Care a rămas în mine profund.

 

Cum vezi satul românesc actual?
Hm… simplu: cum revăd satul bunicilor, atunci când îl mai vizitez, sau cum mi se comunica de prin jur. Lompirtul s-a emancipat, s-au construit nişte vile pe acolo pe unde alergam noi jucând leapşa. S-a asfaltat, copiii de atunci sunt departe prin lume, lucrează în Germania şi Austria, au grijă de oameni în neputinţă sau fac diverse munci agricole pentru ca fiilor lor să le fie bine. Pare că … deşi nu mai e noroi şi putem fi domni, domnii nu-s acasă. Sunt aiurea prin lume. Aud veşti contradictorii şi din alte zone rurale din ţara. Multe sate se depopulează, dar altele atrag orăşeni, oameni care nu au ştiut ce înseamna “la ţară” se apropie de acest tip sincer de viaţă. Am prieteni care au părăsit Bucureştiul pentru a locui la sat, în inima ţării.

 

 

Ce lecţii de viaţă ți-a oferit copilăria trăită la sat?
M-a învăţat prietenia, valoarea muncii, simplitatea şi sinceritatea. Şi demnitatea. Toate gospodăriile aveau probleme specifice, dar nu am auzit vreodată pe nimeni să se plângă. Se dădea Buna ziua, se zâmbea, se schimbau doua vorbe la întâlnire, dar apoi se pleca la muncă. Se vorbea puţin şi se făcea mult. Dar desigur, nu se agonisea pe măsura muncii. Aşa ca acum, când văd în spaţiul public lamentări şi trăncăneală multă fără folos, rezultate zero, încerc să îndrept sau să schimb. Sau să anim şi pe ceilalţi să facem ceva. Că de plecat din ţara am decis că nu mai plec. În nici un caz nu sunt sedusă de vorba lungă, sărăcia omului. Da, ma refer şi la politicieni.

 

Ce lecţii de viaţă ți-a oferit copilăria trăită la sat?
M-a învăţat prietenia, valoarea muncii, simplitatea şi sinceritatea. Şi demnitatea. Toate gospodăriile aveau probleme specifice, dar nu am auzit vreodată pe nimeni să se plângă. Se dădea Buna ziua, se zâmbea, se schimbau doua vorbe la întâlnire, dar apoi se pleca la muncă. Se vorbea puţin şi se făcea mult. Dar desigur, nu se agonisea pe măsura muncii. Aşa ca acum, când văd în spaţiul public lamentări şi trăncăneală multă fără folos, rezultate zero, încerc să îndrept sau să schimb. Sau să anim şi pe ceilalţi să facem ceva. Că de plecat din ţară am decis că nu mai plec. În nici un caz nu sunt sedusă de vorba lungă, sărăcia omului. Da, mă refer şi la politicieni.

 

Crezi că meștesugurile și valorile tradiţionale trebuie promovate?
Sigur că da, e o necesitate, nu trebuie întreruptă legătura cu strămoşii. Eu am câteva “comori” de la bunica, o faţă de masă, un peretar, prosop, toate ţesute, cusute chiar de ea. Le folosesc, nu le ţin în ramă. Mi-s foarte dragi. Îmi pare rău că nu am oprit-o să dea multe din ele în vremea când supraelasticul năvălise ca o soluţie.

 

 

Un popor se pierde dacă nu își cunoaște trecutul, tradiția și istoria populară. Ce trebuie să facem pentru asta?
Trebuie să le menţinem în noi. Asta se face şi cu acţiuni dirijate, regizate, poate că par forţări, dar ele trebuie scoase la iveală deliberat, exact cum în dicţie exagerezi rostirea unor cuvinte pentru ca apoi să curgă o vorbire frumoasă.
Însă acum deja multe lucruri au devenit fireşti, ca de exemplu purtarea unei ii. Visul meu era să facem iile să se împrăştie pe mapamond exact cum au reuşit blugii, nişte pantaloni specifici fermierilor americani, să fie îmbrăcămintea-uniforma în orice colţ de lume. Şi am senzaţia că visul meu nu e departe de îndeplinire. Eu ştiu că dintotdeauna am fost  încântată să combin elemente de costum popular cu articole super-moderne, actuale, cool. Şi-am întâlnit mulţi români care făceau acelaşi lucru.

În grupul Song, de la Ioan Luchian Mihalea citire, costumul de scena era ie plus blugi. Şi mai cred că persoanele publice pot face mult pentru ca tradiţia să nu se piardă. Pentru că toţi românii să aibă încredere că nu e ceva derizoriu. Noi avem în sânge asta, în şiragul nostru strămoşesc, nu putem deveni altcineva. Să privim doar la Regina Maria. Nu era româncă, dar câte a făcut pentru România doar îmbrăcând ia. În plus, avem în numele ţării IA. E obligatorie, haha.

 

 

Descrie-mi Paștele și Crăciunul culinar așa cum erau ele în copilărie și ce anume ai păstrat din obiceiurile familiei.
Aaaah…sensibilă treabă, că mă apucă pofta şi dorul totodată de bunătăţile preparate de bunica. Supa de pui cu pătură (tăieţei). Galbenă, de la ouăle proaspete. Şi puiul cu diverse garnituri. Găluşte, cartofi cu boia, păsulă (fasole). Fie Paşte, fie Crăciun, era mâncarea sărbătorească. În rest, de Crăciun erau cârnaţi, slănină, chestii pe care nu le înţelegi din afară. Pita cu unsoare. Mmm…

 

Dacă ar trebui să alegi o zicătoare românească preferată, care ar fi aceasta?
“Omul sfinteşte locul”.

Fiindcă are sfinţenia în ea. Românii au avut-o ani de zile. Altfel nu mai scriau Eminescu, Blaga, Preda ce au scris. Acum sunt în pericol să o piardă, sfinţenia asta. Dacă nu avem cap, râdem de orice, chiar şi de ce este sfânt. Pentru că “Unde nu-i cap, vai de picioare”… şi tot asa … Însă “Dintele când te doare, cu cleştele se domoale”… Nu mă stârni.

 

Ce rol au tradiţiile în viaţa ta?
E legatura cu trecutul familiei mele mici, numite Corondan şi al familiei mari, numite România.

 

Spune-mi un obicei care îți vine imediat în minte!
A cânta colinde.

 

Ce suveniruri îți cumperi din locurile prin care călătorești?
Nu prea îmi iau suveniruri, dar dacă cineva îmi dă, de exemplu o piatră despre care am făcut împreună o poveste, devine preţioasă. Nu se poate arunca. Iar din România îmi cumpăr lucruri în care simt bucuria de a fi create de către
mâinile unor romani.

 

Te vezi… cândva… trăind la țară?

Deşi este greu pentru o individă urbană care nu-şi bate capul cu recolta, recunosc că mă atrage ideea. Nici nu am înstrăinat casa bunicilor. Nu exclud varianta, nu nu nu.

 

 

Fotografii: Liviu Ungureanu

Proiect susţinut de Art&Craft Romania.

Art&Craft Design a debutat pe piața de suveniruri românești din 2003, adresându-se exclusiv pieței de travel retail. Produsele din colecțiile Art&Craft (Vlădut’s Story, Via Delice, Destination, IRO, Folk, Transylvania), se pot constitui deopotrivă în suveniruri autentice românești, dar și în idei inspirate pentru cadouri.  Produsele Art&Craft Design se găsesc în toate aeroporturile din România, dar şi în magazinul online.

Partener al proiectului: Meron Cafe, cafeneaua ce leagă Cluj-Napoca de București