Satul de vacanţă al englezului cu buletin de Maramureş. S-a mutat în România şi locuieşte într-o casă tradiţional românească

Azi mi-am propus să rămân tot la casele tradiţionale recuperate şi recondiţionate de iubitori de frumos, dar nu în Bucuvina, ci în Maramureş. De multe ori în viaţă se întâmplă să apreciem ceva abia atunci când nu mai există. Cred că asta este situaţia şi cu vechile noastre case tradiţionale şi implicit cu stilul de viaţă rustic autentic.

Duncan şi Penny Ridgley sunt englezi dar din 2004 numesc acasă Maramureşul. Au lăsat viaţa agitată a Londrei (Duncan este un fost celebru paparazzo) şi au ales simplitatea vieţii din Breb. Micul sat de vacanţă numit The Village Hotel este un loc fermecător care oferă turiştilor şansa de a se bucura pentru câteva zile de tihna vieţii „ca la ţară”. Casa Mică şi Casa Veche.

Casa Veche, a fost cumpărată în 2011, chiar în Breb. Săteanul care le-a vândut-o voia să elibereze terenul pentru a cultiva cartofi, aşa că a fost bucuros de ocazia ivită. „Intenţiona să o dărâme şi să folosească lemnul pentru foc, dar noi am demontat-o, i-am găsit un nou teren şi am readus-o la viaţă. Acoperişul se afla într-o stare deplorabilă, însă am lucrat cu meşteri din sat şi a fost restaurată după tehnicile străvechi”, povesteşte Duncan.

Acum, de cum le treci pragul casei, te învăluie o atmosfe­ră caldă ce-ţi încântă ochii şi-ţi deschide sufletul. Asta simt și turiștii care se cazează în ceea ce familia Ridgley numește Casa Veche, deși din ea nu lipsesc aragazul și duşul cu apă caldă – chiar dacă  le cauți puțin cu privirea printre oale de lut și bârne învechite. În bucătărie, proprietarii au ales să păstreze culoarea naturală a lemnului, care a fost tratat cu lacuri speciale ‒ pentru a rezista mai mult în timp. Nuanţe tari de verde animă încăperea în care te simţi ca odinioară, în odaia bunicii!

Poate că nu e la fel de confortabil, poate că nu ar putea reprezenta acasă chiar pentru oricine, dar gândul că atunci când ai mai mare nevoie să te reconectezi la ceea ce este important în viaţă sau atunci când simţi că vrei să ai câteva momente în care să-ţi aminteşti cum este să trăieşti simplu, ai unde să mergi să te reîncarci, este reconfortant.

Sunt convinsă că mai sunt locuri care păstrează farmecul vieţii de la sat, că ai unde să duci copilul şi să-l înveţi şi altceva decât ceea ce învaţă fie că vrei, fie că nu în lumea tabletelor, că ai unde să te întorci. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu sunt uluită de ceea ce fac cei care se implică în astfel de proiecte şi mă bucur de fiecare dată când dau peste aceste  exemple. Şi tocmai de aceea mi-am propus să le public şi eu, să afle toată lumea lucrurile frumoase. Şi mereu mă gândesc că e musai să învăţăm să preţuim ceea ce avem, înainte de fi prea târziu.

Până să desco­pere Brebul, Dun­can nu mai fusese niciodată în Mara­mu­reş. Nu avea nicio cunoştinţă, nicio relaţie în zo­nă, nu cunoştea lim­ba. A ajuns ta­man după o înmor­mântare. Murise un om de vază din Breb, iar pomenirea celui răposat se în­tinsese pe trei zile. Episodul e celebru, e chiar finalul uneia dintre cărţile lui William Blacker, un alt englez care obiş­nuieşte să se retragă la Breb ca să scrie. Blacker tocmai plecase, a doua zi după înmormântare, iar când l-au văzut pe Duncan, alt englez, lumea din Breb şi-a imaginat că e acelaşi fel de om. Însă visul lui Duncan nu era să scrie cărţi la Breb. El voia să trăiască de-adevăratelea. „Prima oară am fost aici în 2006. Anul următor, am revenit la Breb să caut să-mi cumpăr ceva pă­mânt. Atunci, lumea s-a gân­dit: «Stai aşa, ăsta nu e ca celălalt, ăsta e engle­zul cu bani, cine ştie ce are de gând să facă pe aici, poate va cumpăra un mun­te întreg să-şi facă sta­ţiune de schi, poate va ridica hoteluri de lux…». Dar eu nu am venit aici pentru aşa ceva. Nu am pe cine şi de ce să impre­sionez. Nu am venit aici ca să-i concurez pe cei care îşi ridică vile cum au văzut ei prin Spania sau prin Italia, nici pe cei care pavează totul în casă cu marmură, cum sunt atâtea cazuri prin Maramureş. Eu am venit la Breb ca să trăiesc simplu, să trăiesc cum se trăieşte aici, să beau lapte proaspăt de la vaca din vecini, să trăiesc «diferit» de cum se trăieşte în centrul Lon­drei”, povesteşte Duncan, amintindu-şi primele lui vizite la Breb. S-a mişcat încet, cu treabă bună, mai ales că a avut ne­cazuri mari cu investiţia din Sahara, după ce în regiune au avut loc revoluţiile din Egipt şi Libia, pe graniţa cărora se afla satul lui de vacanţă din oaza de la Siwa. Acum, „Hotelul Sătesc” („Village Ho­tel”) din Breb are nouă locuri de cazare, în două că­suţe tradiţionale, aranjate cu tot dichisul de Penny, soţia lui Duncan. Laviţe vechi, împletituri de cepe la ferestre, flori uscate la încheietura bârnelor, ştergare şi blide tradiţionale, agăţate pe pereţi, şi podele simple de lemn. De anul viitor, Duncan va avea 30 de locuri de cazare, alte două case tradiţio­nale sunt în lucru, lângă cele două deja funcţionale. „Iar aici, în mijloc, asta va fi casa mea”, îmi arată mândru Duncan o casă în vale. De sus, de pe coasta dealului unde plănuieşte să facă o grădină de legu­me eco, „Village Hotel” arată chiar ca în basmele copilăriei!

sursa: satul de vacanta

Țărăncuța Urbană

tarancutaurbana@gmail.com